The Bridges of Madison County (1995, Clint Eastwood) este un film profund emotionant, o reflectie asupra destinului care ii asupreste sau ii limiteaza pe unii, stricand dezvoltarea unei alte vieti, imaginata ca mai fericita.
Muzica originala subliniaza magnific cele mai intense momente. Cea cantata de Dinah Washington sau Johnny Hartman este absolut invaluitoare , calda si delicioasa. Meryl Streep este uriasa. Sunt momente cand pare ca reuseste sa-si rupa fata in fragmente fine care dezvaluie cele mai subtile trairi. Eastwood este mai mult decat corect. Scenariul straluceste in numeroasele sale pasaje memorabile.
Francesca, o femeie casatorita cu doi copii adolescenti, locuieste linistita intr-o casa de la marginea unui orasel din Iowa, in Statele Unite. Copiii ei si sotul ei decid sa mearga la un targ de vite, sa participe la un concurs, ceea ce va insemna ca vor lipsi patru zile. Ea refuza sa-i insoteasca. De ce? Poate este o oportunitate de a se trezi singura in sfarsit? Poate ca crede ca aceasta experienta va fi mai plina de satisfactii decat sa frecventeze in continuare —cu o dragoste trista, oarecum fortata—, cursul impus de familia sa. Dar ceea ce nu-si poate imagina este ca aceasta decizie va fi atat de incitanta, atat de decisiva. Viata ei se va schimba cand, la scurt timp dupa ce va fi singur, soseste Robert, un fotograf de la National Geographic care vrea sa faca un reportaj despre podurile caracteristice acelui judet.
Cand acest barbat, acum in varsta de saizeci de ani, o intreaba pe Francesca cum este sotul ei, aceasta ii raspunde: „Curatenie”. Este un raspuns ridicol care necesita o explicatie. Isi da seama si adauga un sir de virtuti care l-ar defini pe sotul perfect: „Tata bun, atent, tandru…”. Cu toate acestea, primul raspuns spontan a dat-o departe. Tot ce poate vedea la el este corectitudinea, dar ii lipseste o prezenta mai stimulatoare. Este acelasi lucru care se intampla atunci cand descrie locul in care locuieste, ca Iowa, un pamant aparent idilic, populat de oameni buni care se ajuta reciproc in solidaritate, o zona de pace si securitate (desi, de asemenea, cand se incalca conventia — de barfa cruda si dispret). Dar acel presupus paradis nu este cel care corespunde visului lui.
Este un balast greu de suportat a avea sentimentul ca nu s-a trait suficient, ca un mandat vital intuit nu a fost indeplinit. Cel mai bine este sa incerci sa experimentezi toate acestea —care sunt adesea miraje— cat mai curand posibil, sa stii, fara sa pierzi timpul, fara probleme in asteptare, daca acesta este cel mai bun sau dezamagirea iluminatoare. Cand ea ii spune lui Robert despre acel sentiment, el ii spune despre o idee pe care el o notase: „Visele pe care le-am avut au fost frumoase desi nu le-am indeplinit”. Cand Francesca ii spune ca nu locuieste nicaieri, o contrazice: ceea ce o inconjoara este nimic mai mult si nimic mai putin decat o adevarata casa.
Sunt cei care au vise de implinire inevitabila si sunt cei care le au ca o simpla distragere a atentiei in timp ce accepta realitatea. Robert reprezinta pentru Francesca ceea ce nici nu a indraznit sa realizeze: viata aventuroasa, calatoriile, o libertate necunoscuta. Fotografia il umple, il obsedeaza, desi recunoaste ulterior ca nu este artist, ca National Geographic este alergic la „incadrarea prea personala”. Nu exista nimeni care sa ajunga in viata lui la acuratetea conceptiei teoretice despre aceasta.
Soliditatea precara a acelei gospodine sparge cu prima ocazie ca distantele sunt depasite. Acel strain reprezinta pentru ea personificarea unei contradictii latente. Este concretizarea a tot ceea ce ar urmari dar pe care nu indrazneste sa si-l doreasca in totalitate, pentru ca acea alegere ar putea distruge palidul echilibru familial pentru care se simte responsabil din punct de vedere etic si sentimental.
Francesca vrea sa fie sigura ca este pentru el o ancora neasteptata si incontestabila in lume. Inainte, el i-a reprosat continuu o libertate pe care o considera o detasare lasa, un mod egoist de a se distra prin folosirea semenilor sai. Ceea ce a ajuns el este sa depaseasca atasamentul, fata de acel mod delicat si divers de a iubi care tine de durerea severa a pierderii, in acelasi timp care forteaza asumarea unei anumite singuratati definitive. Femeile imprastiate la care se indreapta, se presupune, nu ar fi victime pentru ca nu ar avea nevoie sa apartina. E ceva in care ea nu crede. In mod dureros – pentru ca deja se vede ca fiind unul dintre ei – considera ca este un vis captivant sau o frivolitate pe care nu l-ar accepta niciodata. Ceea ce o atrage la Robert nu este doar atractivitatea unui barbat matur.
Robert este un fel de supravietuitor hippie: „Am avut nevoie de o casa, dar am gasit-o, mai mult decat acasa, oriunde altundeva”. Si ea izbucneste: „Nu ti-e frica sa nu fii singur?” Iar el, convins, raspunde: „Cred ca nu. Asa ca am impresia ca imbratisez misterul”. Si adauga „Nu toti suntem facuti sa avem o familie”. Ele sunt preambulurile. Este greu de spus in ce moment cedeaza inca in secret de indragostirea ei irezistibila. Poate, de cand inainte de a fi constient de asta, si, cu atat mai mult, inainte de a sti ca aceasta femeie va lupta impotriva reticentei sale, sfasiata intre un complex de inferioritate si o mandrie slaba. Robert ii spune: „Simt respingere fata de acea etica a familiei nord-americane care are o vraja asupra intregii tari”. si Francesca ,ranita in smerenia ei, ea raspunde: „Trebuie sa fiu prea simpla ca sa inteleg”. Dar el, care zboara peste confuzia ei, care incepe sa o iubeasca, o asigura: „Nu te lasa pacalita, Francesca. Este totul, cu exceptia unei femei simple”.
Robert pleaca si ea, pe veranda, isi deschide halatul, expunandu-si trupul, acum reinviat cu senzualitate, brizei. Si apoi, in oglinda, trece in revista curbele atractive ale siluetei sale. Intr-un inceput disperat, care denota o dorinta ireductibila, ia noaptea masina pentru a lasa un bilet pe podul unde va merge maine. Este inceputul nebuniei. Dragostea trage sufletul de la plictisirea lui la exaltare.
In urmatoarele ore, barierele sunt transpuse. Cei doi sunt deja un barbat si o femeie reciproc predati unui sentimentalism intens senzorial. Dar acel timp este finit. Au mai ramas doar doua zile pentru ca familia sa se intoarca in acea casa care, de cateva ore, a devenit un loc de devotament amenintat. Si este asaltata de indoieli. Zorii ostili. Nu poate sa nu se gandeasca ca va mai fi unul, un alt stegulet pe harta unui om care le gusta fara sa se aseze pe ele. Ii reproseaza: „Ai nevoie de toata lumea, dar de nimeni in special. Nu ai nevoie de nimeni.” Robert se intoarce in fata a ceea ce spune ea, dar nu in fata fiintei sale sacre: „Nu am de gand sa-mi cer scuze ca sunt asa cum sunt”. Dar ea insista: „Nu este uman sa nu te simti singur si nu este uman sa nu te temi”.
El, care stie deja ca viata ei este de nesters, ii spune: „Nu vreau sa am nevoie de tine”. Nu are nicio indoiala ca o iubeste, dincolo de efemer: „Cand ma gandesc de ce fac fotografii, singurul motiv care imi vine in minte este ca am calatorit la tine”. Sau, mai tarziu: „Acest tip de certitudine vine doar o data in viata”. Dar ea nu isi poate parasi familia, vinovatia le-ar pata relatia. Cand se intoarce, intr-o scena antologica, prezidata de ploaie, o vedem pe Francesca in masina, alaturi de sotul ei. Robert este in al lui, imediat inainte. Oprit la semafor, cand devine verde, nu mai porneste. Asteptarea. Francesca apuca manerul usii, sfasiata intre dorinta ei si responsabilitatea ei. Este cea mai puternica rascruce a existentei tale. Sotul ei ignora sentimentele ei la momentul respectiv, dar poate si intreaga lume interioara a unei sotii pe care nu a indraznit sa o exploreze. Robert face stanga, a plecat pentru totdeauna. Ea plange, sufocandu-se dincolo de explicatii.
Mai tarziu, vedem o scena acasa. Este pe cat de tandru, pe atat de plictisitor: televiziunea, rasul de rutina, compania indepartata, dar fidela si protectoare. Ea, secreta, isi aminteste totul, le retraieste, in acele caiete pe care le lasa mostenire copiilor ei. Acolo scrie: „In noaptea aceea mi-am dat seama ca dragostea nu se supune sperantelor noastre. Misterul sau este pur si absolut. Si apoi, se intreaba: „Cum s-ar fi schimbat viata mea daca mi-as fi urmat impulsul? Ar fi putut altcineva sa vada toata frumusetea asta?
