Un surprinzator membru al distributiei Next Gen i-a dat lui Patrick Stewart din Star Trek o nesiguranta majora

Sir Patrick Stewart este o legenda a scenei si a ecranului. Pana cand a preluat rolul definitoriu de capitan Jean-Luc Picard in „Star Trek: The Next Generation”, el petrecuse decenii pe scena ca membru stimat al Companiei Royal Shakespeare.

A castigat premiul Laurence Olivier in 1979 pentru interpretarea sa din „Antony si Cleopatra”, iar cand a pasit pe Starship Enterprise, a aparut deja in filme precum „Excalibur” al lui John Boorman, „Dune” al lui David Lynch si Tobe. „Forta vietii” a lui Hooper.

Asa ca, cand auzi ca acest nebun absolut, actorul acestui actor venerat, si-a abordat rolul din „The Next Generation” cu orice, in afara de increderea deplina pe care a proiectat-o ​​intotdeauna ca interpret… ei bine, te face sa pui la indoiala tot ceea ce crezi ca stii a fi adevarat. Asta se dubleaza cand afli motivul nesigurantelor lui.

A existat un membru al distributiei care l-a zguduit cu adevarat. Cine ar putea fi acela? Poate ca este numarul lui unu, domnule Jonathan Frakes? Riker stia cu siguranta cum sa stea dramatic pe un scaun si s-ar dovedi a fi un om renascentist cu talent atat pentru regie, cat si pentru actorie, dar nu, nu a fost Frakes. 

Atunci era probabil LeVar Burton. A oferit o performanta puternica in „Roots” si a invatat generatii intregi ca este cool sa citesti. Dar, nu, nici Geordi. 

Ai crede ca persoana care a pus frica de Dumnezeu intr-unul dintre cei mai respectati actori ai tuturor timpurilor a fost… Wesley Crusher? Ei bine, a fost. Stewart o spune insusi in noul sau memoriu „Making It So”. 

Nu performanta incredibila si extraordinara a lui Wil Wheaton din „Stand By Me” a facut-o pe Stewart. Era increderea lui adolescenta. 

Acum, se dovedeste ca Stewart era deja nervos sa-si asume un rol atat de important si foarte public, continuand in esenta mostenirea lui Gene Roddenberry si luand mantia de capitan de la William Shatner. In memoriile sale, Stewart spune ca, in timpul primului sezon, probabil a aparut drept „cea mai trista persoana din preajma”, deoarece era preocupat sa rezolve totul corect, ceea ce nu a facut decat sa se pregateasca pentru rolul sau. „Adevarul este ca eram ingrozit ca nu eram pregatit pentru job”. 

Si apoi l-a intalnit pe Wheaton, care a avut toata mandria unui tanar adolescent calarind in frunte cu succesul lucrarii sale anterioare:

„Am simtit ca conceptul de teen-on-the-Enterprise a fost putin trucat, dar am fost, de asemenea, descurajat de increderea in sine a lui Wil. Pentru mine, el a parut initial ca un ingamfat. Dar, pe masura ce imi examinam sentimentele, mi-am dat seama ca nu au fost cu adevarat despre Wil sau despre vreo idee ca ar trebui sa-si cunoasca locul ca actor juvenil – au reflectat propria mea vulnerabilitate. In acele prime saptamani, mi-as fi dorit sa am increderea lui Wil.”

Merita remarcat faptul ca pana la sfarsitul serialului, Stewart si Wheaton erau foarte apropiati, iar Wheaton a spus in mai multe randuri ca familia sa din „Star Trek” l-a ajutat sa infrunte viata de acasa toxica pe care o indura in anii adolescentei. Plecarea lui din spectacol a fost umbrita ca naiba, datorita unor comploturi ale unui producator urat.

Totusi, e amuzant sa te gandesti la capitanul Jean-Luc Picard, gelos pe Wesley Crusher, dintre toti oamenii. Asta ar trebui sa puna un zambet pe chipul oricarui Trekkie.