Miscarile tale faciale transmit emotiile tale altor persoane? Daca crezi ca raspunsul este da, mai gandeste-te. Aceasta intrebare este in dezbatere controversata.
Unii experti sustin ca oamenii din intreaga lume fac chipuri specifice, recunoscute, care exprima anumite emotii, cum ar fi zambetul de fericire, incruntarea incruntata de furie si gafatul cu ochii mari de frica. Ei indica sute de studii care par sa demonstreze ca zambetele, incruntarea si asa mai departe sunt expresii faciale universale ale emotiei. De asemenea, ei citeaza adesea cartea lui Charles Darwin din 1872, „ Expresia emotiilor in om si animale”, pentru a sustine afirmatia ca expresiile universale au evoluat prin selectie naturala.
Alti oameni de stiinta indica un munte de contradovezi care arata ca miscarile faciale in timpul emotiilor variaza prea mult pentru a fi faruri universale de semnificatie emotionala. Oamenii pot zambi cu ura atunci cand comploteaza caderea inamicului lor si se pot incrunta incantati cand aud un joc de cuvinte rau. In cultura melaneziana, o fata gafaita cu ochii mari este un simbol al agresiunii, nu al fricii. Acesti experti spun ca presupusele expresii universale reprezinta doar stereotipuri culturale. Pentru a fi clar, ambele parti in dezbatere recunosc ca miscarile faciale variaza pentru o anumita emotie; dezacordul este daca exista suficienta uniformitate pentru a detecta ceea ce simte cineva.
Aceasta dezbatere nu este doar academica; rezultatul are consecinte grave. Astazi poti fi refuzat pentru un loc de munca, deoarece un asa-zis sistem de citire a emotiilor care te urmareste pe camera a aplicat inteligenta artificiala pentru a-ti evalua miscarile faciale in mod nefavorabil in timpul unui interviu. Intr-o instanta de judecata din SUA, un judecator sau un juriu poate pronunta uneori o sentinta mai aspra, chiar si moarte, daca considera ca fata inculpatului a aratat o lipsa de remuscare. Copiii din gradinitele din toata tara sunt invatati sa recunoasca zambetele drept fericire, incruntarea ca furie si alte stereotipuri expresive din carti, jocuri si postere cu fete fara trup. Iar pentru copiii cu spectru autist, dintre care unii au dificultati in a percepe emotia in altii, aceste invataturi nu se traduc intr-o comunicare mai buna.
Deci cine are dreptate? Raspunsul implica un medic nedorit, o eroare stiintifica si o interpretare gresita de un secol a scrierii lui Darwin. In mod ironic, propriile sale observatii ofera o rezolutie puternica care transforma intelegerea moderna a emotiei.
Asumarea expresiilor faciale universale poate fi urmarita din mai multe surse, in special un set de fotografii realizate de medicul francez Guillaume-Benjamin-Amand Duchenne din secolul al XIX-lea. In primele zile ale fotografiei, Duchenne a stimulat electric muschii faciali ai oamenilor si a fotografiat contractiile.
Fotografiile sale l-au inspirat pe Darwin sa propuna in Expression ca anumite miscari faciale sunt semne universale de emotie. In fericire, a scris Darwin, oamenii zambesc. In tristete, se incrunta. In felul in care povestea este de obicei spusa, Darwin a descoperit ca emotiile au expresii innascute, bazate pe biologic, care sunt facute si recunoscute universal si impartasite cu alte animale. Acea poveste prezinta miscarile faciale ca un fel de sistem de semnalizare in care poti sa te uiti la fata unei persoane, sa ii detectezi starea emotionala si sa primesti informatii importante pentru a te mentine pe tine si pe ei in viata si sanatosi.
Sau asa s-ar parea. O preponderenta a dovezilor arata ca Darwin a gresit, iar greseala lui a fost o indoiala. In viata reala, oamenii exprima o anumita emotie cu o variabilitate extraordinara. In manie, de exemplu, oamenii din culturile urbane se incrunta (sau fac unele dintre miscari faciale pentru o incruntatura) doar aproximativ 35 la suta din timp, conform metaanalizelor studiilor care masoara miscarea faciala in timpul emotiei. De asemenea, incruntarea nu este specifica furiei, deoarece oamenii se incrunta din alte motive, cum ar fi atunci cand se concentreaza sau cand au gaze. Aceeasi variatie extraordinara are loc pentru fiecare emotie studiata – si pentru orice alta masura care se presupune ca ne spune despre starea emotionala a cuiva, fie ca este vorba despre fiziologia, vocea sau activitatea creierului.
Prin urmare, sistemele Emotion AI nu detecteaza emotiile. Ei detecteaza semnale fizice, cum ar fi miscarile muschilor faciali, nu semnificatia psihologica a acestor semnale. Combinatia dintre miscare si sens este profund inradacinata in cultura occidentala si in stiinta. Un exemplu este un studiu recent de mare profil care a aplicat invatarea automata la peste sase milioane de videoclipuri de pe internet cu chipuri. Evaluatorii umani, care au antrenat sistemul AI, au fost rugati sa eticheteze miscarile faciale in videoclipuri, dar singurele etichete pe care le-a fost dat sa le foloseasca au fost cuvinte emotionale, cum ar fi „furios”, mai degraba decat descrieri fizice, cum ar fi „incruntat”. Mai mult, nu a existat nicio modalitate obiectiva de a confirma ceea ce, daca este ceva, simteau anonimii din videoclipuri in acele momente.
Exista, de asemenea, dovezi considerabile ca miscarile faciale sunt doar un semnal dintre multele intr-o gama mult mai mare de informatii contextuale pe care creierul nostru le preia. Aratati-le oamenilor o fata strambata in mod izolat, iar acestia pot percepe durerea sau frustrarea. Dar arata chipul identic unui alergator care trece linia de sosire a unei curse si aceeasi grimasa transmite triumf. Fata este adesea un semnal mai slab al starii interne a unei persoane decat alte semnale din matrice.
Expresia lui Darwin sugereaza ca cazurile unei anumite emotii, cum ar fi furia, impartasesc o cauza sau o stare fizica distincta, imuabila – o esenta – care face ca instantele sa fie similare chiar daca au diferente superficiale. Oamenii de stiinta au propus o varietate de esente, dintre care unele sunt usor de vazut, cum ar fi miscarile faciale, iar altele, cum ar fi modele complexe, impletite de ritm cardiac, respiratie si temperatura corpului, care sunt observate doar cu instrumente specializate. Aceasta credinta in esente, numita esentialism, este convingator de intuitiva. Este, de asemenea, pernicios pentru ca este practic imposibil sa dovedesti ca o esenta nu exista. Oamenii care cred in esente, dar nu reusesc sa le observe in ciuda incercarilor repetate, de multe ori continua sa creada in ele. Cercetatorii, in special, tind sa-si justifice credinta sugerand ca instrumentele si metodele nu sunt inca suficiente pentru a localiza esentele pe care le cauta.
O solutie la aceasta enigma poate fi gasita in cea mai faimoasa carte a lui Darwin Despre originea speciilor , scrisa cu 13 ani inainte de Expression . In mod ironic, este celebrat pentru ca ajuta biologia „sa scape de stransoarea paralizanta a esentialismului”, potrivit biologului Ernst Mayr. Inainte ca Origin sa fie publicata, oamenii de stiinta credeau ca fiecare specie biologica avea o forma ideala, creata de Dumnezeu, cu proprietati definitorii – esente – care o deosebeau de toate celelalte specii. Ganditi-va la aceasta ca la versiunea „expozitiei canine” a biologiei. Intr-o expozitie canina, fiecare concurent este judecat in raport cu un caine ideal ipotetic. Abaterea de la ideal este considerata eroare. Originea lui Darwin a propus, in mod radical, ca o specie este o populatie vasta de indivizi variati, fara esenta la baza. Cainele ideal nu exista – este un rezumat statistic al multor caini diversi. Variatia nu este o eroare; este un ingredient necesar pentru selectia naturala de catre mediu. Cand a fost vorba de emotii, insa, Darwin a cazut prada esentialismului, ignorand cea mai importanta descoperire a sa.
Puterea esentialismului l-a condus pe Darwin la cateva idei frumos ridicole despre emotie, inclusiv ca dezechilibrul emotional poate provoca parul incretit si ca insectele isi exprima frica si furia frecandu-si frenetic partile corpului.
De asemenea, esentialismul pare sa-i ademeneasca pe designerii de sisteme AI emotionale sa-l urmeze pe Darwin pe aceasta cale confortabila, presupunand ca emotiile au evoluat prin selectie naturala pentru a indeplini functii importante. Dar daca citesti de fapt Expression , vei descoperi ca Darwin abia daca a mentionat selectia naturala. De asemenea, nu a scris ca expresiile faciale sunt produse functionale ale evolutiei. De fapt, el a scris opusul: ca zambetele, incruntarea, ochii mari si alte expresii fizice erau „fara scop” – miscari vestigiale care nu mai servesc vreo functie. El a facut aceasta declaratie de mai mult de 10 ori in Expression . Pentru Darwin, expresiile emotionale erau dovezi convingatoare ca oamenii sunt animale si ca am evoluat. Dupa logica lui, daca impartasim expresii cu alte animale, dar expresiile sunt inutile din punct de vedere functional pentru noi, trebuie sa fi venit de la un stramos comun demult disparut pentru care expresiile au fost utile.
Expresia a fost citata incorect de mai bine de 100 de ani. Cum sa intamplat asta? Am descoperit raspunsul pandit in munca unui psiholog de la inceputul secolului al XX-lea, Floyd Allport. In cartea sa din 1924, Psihologia sociala , Allport a facut o concluzie cuprinzatoare din scrierile lui Darwin pentru a spune ca expresiile incep ca vestigiale la nou-nascuti, dar isi asuma rapid functii sociale utile. El a scris: „In loc ca reactia utila din punct de vedere biologic sa fie prezenta in stramos si vestigiul expresiv in descendent, consideram ambele aceste functii ca prezente in descendent, prima servind ca baza de la care se dezvolta cea din urma.”
Ideea lui Allport, desi incorecta, a fost atribuita lui Darwin si adoptata cu nerabdare de oamenii de stiinta care au pareri asemanatoare. Acum ar putea scrie despre expresiile faciale ca fiind universale si sa pretinda ca sunt mostenitorii inatacabilului Charles Darwin. Cu o singura propozitie, Allport a directionat gresit intelegerea occidentala a emotiilor, nu numai in stiinta, ci si in drept, medicina, in ochii publicului si acum in sistemele emotionale AI.
Cu toate acestea, aceasta poveste stiintifica are un final fericit, deoarece exista un nume pentru tipul de variatie pe care il observam in cazurile de emotie din viata reala. Este aceeasi variatie pe care Darwin insusi a observat-o la speciile de animale. In Origine, Darwin a descris o specie de animal ca o colectie de indivizi variati, fara o esenta biologica la baza. Aceasta observatie cheie a devenit cunoscuta in general ca gandirea populatiei si este sustinuta de studiul modern al geneticii.
Gandirea populatiei a revolutionat biologia in ultimul secol, iar acum revolutioneaza stiinta emotiilor. La fel ca o specie, o anumita emotie, cum ar fi frica, durerea sau exaltarea, este o populatie vasta de cazuri variate. Oamenii pot, intr-adevar, sa faca ochii mari si sa gafaie de frica, dar pot, de asemenea, sa se incrunte de frica, sa planga de frica, sa rada in fata fricii si, in unele culturi, chiar sa adoarma de frica. Nu exista esenta. Variatia este norma si este strans legata de fiziologia si situatia unei persoane, la fel cum variatia dintr-o specie este legata de mediul in care traiesc membrii acesteia.
Un numar tot mai mare de cercetatori in domeniul emotiilor iau mai in serios gandirea populatiei si trec dincolo de ideile esentialiste din trecut. Este timpul ca sustinatorii IA a emotiilor si companiile care produc si comercializeaza aceste produse sa reduca hypeul si sa recunoasca faptul ca miscarile muschilor faciali nu se mapeaza universal la emotii specifice. Dovezile sunt clare ca aceeasi emotie poate insoti diferite miscari faciale si ca aceleasi miscari faciale pot avea semnificatii emotionale diferite (sau deloc). Varietatea, nu uniformitatea, este regula.
Expresia lui Darwin este cel mai bine privita ca un text istoric, nu un ghid stiintific definitiv. Asta duce la o lectie mai profunda aici: stiinta nu este adevarul prin autoritate. Stiinta este cuantificarea indoielii prin observatii repetate in contexte variate. Chiar si cei mai exceptionali oameni de stiinta se pot insela. Din fericire, greselile fac parte din procesul stiintific. Sunt ocazii de descoperire.
